Și totuși, unei atari caracterizări strict estetice poate că n-ar trebui decât să-i adăugăm o notație simplă, elementară: în universul vieții noastre cotidiene, cel înțesat de valori pestrițe, în care spiritul exhibiționist al noilor Scatii a devenit o adevărată instituție – el fiind tot mitocănesc, agresiv și invaziv ca și acum un veac – tot ceea ce ne rămâne este să ne autocontemplăm, distanțându-ne și decantând în tot tumultul haotic ceea ce are valoare morală perenă și sens în longue durée, cum ar spune Fernand Braudel. Poate că așa ceva a intuit Duiliu Zamfirescu încă de atunci, iar ca scriitor s-a simțit dator să lase generațiilor viitoare Ciclul Comăneștenilor, iar ca om să fie, întotdeauna, politicos. Or, se știe că virtutea politeții a „locuit" firesc în cele două stiluri și moduri de viață atât de apreciate de autor: aristocrația și țărănimea. Două clase sociale care au dispărut din istorie, tot așa cum trăsăturile morale și estetice asociate lor în mod privilegiat par a fi estompate în contemporanitate: statornicia, noblețea caracterului, generozitatea, răbdarea, blândețea, serenitatea și simțul onoarei. Eclipse și absențe despre care nu se poate sa nu meditam recitindu-l pe Duiliu Zamfirescu.