O scrisoare cu un mesaj pe cât de surprinzător, pe atât de tulburător redeschide pentru Matei Visarion traumele trecutului. Un pelerinaj în sine însuși – în care victimele și călăii, nesăbuința și înțelepciunea, misterul și confesiunea, nostalgiile și speranțele se amestecă într-o succesiune de întâmplări care ține atenția cititorului trează până la ultima pagină – sugerează că rănile, dacă nu se redeschid, nu se pot cu adevărat vindeca. Amploarea acțiunii și varietatea personajelor, acoperind întreaga perioadă a României postbelice, fac ca fiecare cititor să se regăsească, într-un fel sau altul, printre personajele cărții, prin situațiile în care ele sunt puse să acționeze ori prin constatările lor, pe rând amare și hazlii. Romanul aduce, prin forța de expresie a literaturii, o completare necesară istoriei ambigue, controversate și, în orice caz, nepovestite până la capăt a comunismului și postcomunismului românesc. Această poveste adevărată despre copiii războiului pune în fața eroilor cărții opțiunea fundamentală a condiției umane, cea dintre uitare, răzbunare și iertare, lăsându-l pe fiecare dintre ei să aleagă și îndemnându-i pe cei care parcurg aceste pagini să aibă, la rândul lor, curajul propriei opțiuni.