„Nu în latura caracterologică stă însă meritul romanului lui Cezar Petrescu. În datele lor interne, personajele au ceva predictibil. Ascensiunile le sunt sincrone. Căderea unuia duce la prăbușirea celorlalți. Și, de obicei, întocmai ca în jocul de domino, toți au în preajmă pe câte cineva. Momentele de singurătate sunt rare în Calea Victoriei. Admirabilă, în schimb, e invenția epică, deși nu din ea, ci din lirismul difuz i s-a tras romancierului succesul. Fiecare capitol începe printr-un soi de avertisment metaforic, fără nicio legătură explicită cu conținutul ulterior. Unele dintre aceste puneri în temă (mai degrabă decât în abis) au într-adevăr structură de anecdote, dar atât de generale, încât propriu-zis nu putem vorbi despre narativitate autentică. Cel mult, despre infuzie de stări de spirit. Procedeul ține de alegorie, și substratul vag moralizator se ghicește permanent îndărătul lui. Însăși Calea Victoriei reprezintă, au arătat-o mai toți comentatorii, un alt nume pentru melanjul de opulență, viciu, civilitate, eleganță, conspirație și tragedie care freamătă în marele oraș. De altminteri, prea puține lucruri se petrec spațial pe fostul Pod al Mogoșoaiei." – Cosmin Ciotloș