Cel mai trist om din lume e clovnul, se știe. Și când clovnul se apucă să râdă de el însuși și de viața lui cea tristă, lumea din jur e nelămurită: ar trebui să râdă împreună cu el? Să ceară banii înapoi pe bilet? Să-l huiduie gros? Cu Dovala Gi, comediantul care face stand-up în romanul lui David Grossman, nu râde mai nimeni – poveștile lui, amintiri înspăimântate ale celei mai lungi călătorii pe care a făcut-o copilul care a fost, îngheață zâmbetul pe buze și țintuiesc spectatorul pe scaunul incomod al barului unde a venit ca fraierul, așteptându-se la niște bancuri. Dovala se face bucăți la microfon, în fața stimatului spectator: mitraliază bancuri, mai bune ori mai proaste, râde de el însuși, se înjură, își cară pumni, se umple de sânge. Stimatul spectator hohotește cât hohotește, până nu mai înțelege nimic din amețitorul râsu’-plânsu’ de sub reflectoare. Dar Dovala continuă: poate doar așa, râzând cu lacrimi, ajunge și el să priceapă ce a trăit.